poza de inceput


Eu v-am iubt 
Şi acum o mie de ani
Ca şi astăzi.
Necontenit
V-am iubit
Chiar dacă pieptul gemea. (E.Loteanu)

 

                          

Emil Loteanu a venit în cinematografie din spațiul mioritic precum a și spus de altfel: ”Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt “şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în câmpiile cosmice spre a lumina şi a încălzi universul”. Poet, scenarist, regizor, actor în rol de cioban, țigan, lăutar și ”logodit cu cea mai îndepărtată stea” Loteanu a cântat în fiecare film al său freamăte și zbuciume care se împleteau cu doruri de candoare și sublim răspândindu-le în orizonturi apusene și răsăritene ale globului. 

o satra urca la cer

Ne-a dăruit clipe nemuritoare eclipsate de libertatea și dragostea care i-au fost luate, iar el a știu să le transforme în imagini care stârnesc lacrimi zdruncinând mințile comode și alarmând gândirea trândavă a uni veac plin de piramizi unde toți visează să ajungă în vârf, dar aproape nimeni nu vine cu ceva al său, dar vine cu ceva luat. Și precum a constat Emil Cioran : ”valoarea lirismului este acela de a fi barbar, de a fi numai sânge, sinceritate și flăcări”-  anume astfel a fost Emil Loteanu, barbar cu actorii pentru a scoate ce e mai bun din ei, exploatându - i în numele artei, ajutându-i să atingă acea stare de catharsis. Peliculile sale pulsează sângele atât de tare în venele spectatorilor  acestea fiind ecranizate cu și prin sinceritate mistuită în flăcări ce ating stări de paroxism. A venit să ne mărturisească că fără un lirism al suferinței nu ar exista un lirism al artei. Iar un lirism al suferinței presupune un cântec al sângelui (scena de biciuire celor două trupuri îndrăgostite din filmul ”Lăutarii” ), al cărnii și al nevoilor de supravețuire (”Poienele roșii”). Toate filmele sale început cu inconfundabilul și magnificul film ”O Șatră urcă la cer” și toate celelalte care au urmat după au fost și sunt demne de a fi luat Oscarul de la Hollywood, dar fiind intraductibile și totuși pe întelesul sufletului omenesc care nu are culoare sau depozit în bancă, ci este ca un burete care absoarbe estetica frumosului, temă relevantă în toate filmele maestrului.

poienele_rosii_02_smO scenă unică, mirifică și inegalabalilă în toată filmografia sovietică cât și cea modernă este cea din ”Poinele roșii” , și anume cea în care un cioban, rol jucat de Victor Soțchi Voinicescu ce urcă cu o femei în brațe, Sfetlana Toma o stâncă abruptă.  În această scenă toate sensurile se contopesc, e un drum al aflări și căutării, un drum al intimității cu toate revelațiile sale, o scenă  plină de o încărcătură  erotică – platonică – cerească. Aici romantismul este trăit la cote înalte, iar bărbăția brațelor de cioban definesc protecția și dragostea curată, dragostea contopită cu un întreg universal. Pașii celui care urcă cu femeia în brațe spre ai închina  frumusețea  feciorelnică  cerului și pâmântului sunt pași de binecuvântare și etalare a sublimului.

lautarii”Lăutarii” – film turnat în anul 1971 vine să istorisească o incurabilă poveste de dragoste cântată pe strună de vioară până la ultima suflare a conducătorului unei trupe de ţigani lăutari, din stepele Basarabiei. Toma Alistar e un talentat violinist ce suferă după dragostea sa din copilărie - Leanca, care a fost căsătorită cu altcineva în timpul primelor turnee a lui Toma, iar el îşi va cheltui întreaga avere, câștigată din turnee, încercînd să o găsească. Drumul parcurs de acesta este un drum al dorului rupt, rătăcit și uitat, și crucificat pe chipul îmbătrânit al frumoasei Leanca.

Emil Loteanu a fost ambasadorul culturii de pe un meleag mioritic, a creat parteneri de sentimente cu atâtea țări, după cum îi plăcea să spună maestrului. Pentru că întreaga sa creație a fost un amalgam de sentimente, de trăiri intense, de abnegație, de nopți nedormite, de lacrimi posibil care nu le-a afișat niciodată, findă lacrimile s-au transformat în gânduri, iar gândurile în imagini. A fost cu adevărat ultimul romantic al cinematografiei moldovenești, dar care a inspirat și va inspira alți romantici ce urmează să vină. Frumos, carismatic, vulcanic, cuceritor prin enigmaticul său clar, vizibil, plin de credință în lupta sa spre cucerirea frumosului și totuși uitat și hăitut de către minți necizelate, conformate  și devotate sistemului de atunci. Câte inimi a furat, știe doar timpul, (Femeile pe care le-am iubit,/ Răsar tăcute din nemărginit./Le scriu desculțe, în cămiși de in/ Pe cerul meu, cu roșu bizantin/ În tinerețea lor fără sfârșit…) câte idei nu a reuși să le pună în practică știu doar pereții și nopțile care i-au fost călăuze în drumul spre euforie, spre acea stare de fericire deplină. El ne-a iubit pe fiecare în parte, ne-a dăruit la toți tot cea a avut, e de datoria noastră să nu-l uităm și să-i păstrăm memoria vie.

 

Renata Popa

Go to top