EMINESCU

Astfel a fost intitulată prelegerea publică pe care Horia Roman-Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a rostit-o la Chişinău, în cadrul Zilei Culturii Naţionale.

Conferinţa, care a adunat la un loc intelectualitatea din stânga Prutului, a fost una complexă, care, deşi programată iniţial pentru 60 de minute, abia de-a încăput, cu scurtări, în două ore.

Aceasta s-a axat pe analiza poemului postum „Muşatin” al lui Mihai Eminescu şi pe subiectul paradisului, omniprezent în opera geniului literaturii române. Conferinţa a fost alcătuită din şapte părţi. La începutul ei Horia Roman-Patapievici a lansat o teză, conform căreia omul modern a pierdut codurile de înţelegere a limbajului paradiziac. „Unde se află Împărăţia? Mântuitorul a spus-o: aici. Este la îndemână. Dar cum e la îndemână? Dacă ai ochiul paradiziac, o vezi. Dacă nu-l ai, sau în termenii pe care i-am folosit mai înainte, dacă nu ai codurile descifrării simbolurilor paradiziace, nu vezi această realitate care este cotidiană, este alături de tine şi tu vezi în continuare potrivit codurilor de decodare infernale, ca fiind o lume infernală.” a susţinut Patapievici.

Punctul de pornire l-a constituit faimoasa „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri, şi anume Cântarea a III-a, în care este evocat paradisul, de la care s-a trecut la ampla analiză a operei eminesciene, realizată de George Călinescu şi publicată în cinci volume, care coboară la rădăcina viziunilor lui Mihai Eminescu. Acolo criticul literar descoperă cosmogonicul, reflectat din mulţimea de pasaje în care persistă elementul de creaţiei a lumii, autorul prelegerii susţinând că „sensibilitatea lui Eminescu priveşte lumea din perspectiva Creaţiei.” De la George Călinescu s-a trecut la Ion Negoiţescu, un critic puţin cunoscut, care l-a continuat pe Călinescu în analiza operei eminesciene cu ideea plutonicului.

Intrarea în zona identificării paradiziacului la Eminescu s-a făcut prin articolul “Insula lui Eutanasius” a lui Mircea Eliade, care face o remarcă crucială despre “Cezara” eminesciană: „Scrisoarea bătrânului sihastru cu care începe capitolul al treilea din Cezara cuprinde, fără îndoială, cea mai desăvârşită viziune paradiziacă din literatura românească.” De la analiza aprofundată a acestei părţi a conferinţei s-a făcut trecerea lină la poemul „Muşatin şi codrul”. Problema Muşatinilor a fost prezentată de autorul conferinţei ca temă recurentă la Eminescu, care a format o constelaţie în manuscrisele eminesciene. Poem postum, scris în 1878, „Muşatin şi codrul” reprezintă „o combinaţie dintre elemente de viziune paradiziacă cu un element suplimentar care n-a fost niciodată pomenit până acum, dar care ţine de simetria sferică, şi anume centrul lumii, care permite viziunea panoramică.” Viziunea panoramică, explică Horia Roman-Patapievici, este o subspecie a viziunii paradiziace.

Miezul dulce al conferinţei l-a alcătuit cernerea, bob cu bob, a eposului popular „Muşatin”, scris în 1880, care, conform lui Petru Creţia „se aşează la înălţimea „Luceafărului” şi care se leagă de tema modernităţii „într-o pezie regală”. În acest poem Muşatin, un copilandru, ajunge în tărâmul de dincolo, drumul parcurs de el fiind descris cu lux de amănunte care, spre uimirea publicului, s-a dovedit a fi izbitor de asemănător cu imaginea paradisului în viziunea poporului român. Horia Roman Patapievici arată spre faptul că Mihai Eminescu, „având instinctul şi cunoaşterea codurilor paradiziace, le-a putut construi exact cum există în tradiţii. Acest lucru îl impune şi ţine de geniul lui profund. Când ai geniu, aproape că te poţi dispensa de cunoaştere, pentru că poţi reinventa lumea fără greşeală, aşa cum este ea.” Ajuns în tărâmul de dincolo, Muşatin întâlneşte natura care a pierdut sălbăticia faţă de om – autorul poemului sugerând întoarcerea omului în starea adamică, dinainte de cădere. În plus, grădina pe care o descoperă Muşatin este un loc luminos şi plin de răcoare, „un lucru care apare în slujba de înmormântare în tradiţia noastră. Aşa-şi imaginează poporul că este raiul, aşa cum îl descrie Mihai Eminescu.” explica Horia Roman-Patapievici.

În acel tărâm codrul îi vorbeşte lui Muşatin, rugându-l să fie împărat al Firii. Muşatin însă alege să se întoarcă în lume, iar ceea ce vede la întoarcere este Moldova, care în poem apare ca un ţinut paradiziac, dar şi ca centru al lumii, idee înfiripată din viziunea panoramică prezentă în poem. „Fiecare cuvânt exprimă un raport fundamental dintr-o morfologie religioasă riguroasă. Nu este nici o umplutură.” explică Horia Roman-Patapievici.

În finalul conferinţei s-a dat citire a două poeme eminesciene – „Dacă iubeşti fără să speri” şi „De ce regina nopţilor”, în care muzicalitatea proprie „Luceafărului”, dar şi celorlalte poeme este alterată printr-o metrică diferită, procedeu la care a recurs Eminescu, după părerea lui Patapievici, „pentru a obţine o muzicalitate pe care nu ezit să o calific drept paradiziacă.”

Concluzia conferinţei extrem de bine documentate şi excelent prezentate, care a stârnit aplauzele publicului, a fost una care a dovedit de ce Eminescu este planeta în jurul căreia se învârte literatura poporului român: „În uitarea generală în care omul modern se află în privinţa cheilor de lectură paradiziace, avem norocul de a avea un depozitar de chei de lectură paradiziace în opera lui Mihai Eminescu. El a codificat ceea ce omul poate numi cu sufletul lui care tânjeşte după absolut, după reconciliere absolută şi după fericire – paradiziac. E un mare noroc, nu-l irosiţi.”

 Renata Popa


Go to top