ion si doinaPierduți… într-un anotimp în care bruma se așternea peste dealuri și coline, un anotimp în care toate se adunau prin hambare, numai ei se urcau la cer, triști, atât de triști că mai aveau încă atâtea de făcut…de pus la punct, lăsând însă în urmă prea multă durere…prea multă lipsă… Noaptea aceea de 30 octombrie 1992 le-a înghițit pe toate, pe ei, pe noi, pe voi cei nenăscuți în zilele când versul avea putere și culoare, când inimile vibrau și gurile strigau ”Suveranitate” , o suveranitate care se mai cerșește și azi la un colț de stradă nemăturată, nepavată de către cei care ne-au furat-o și i-au pus cătușe pe la spate…, și i-au legat ochii însetați de lumină…

Pierduți… într-un stupid accident pe un drum românesc, dar reînviați cu fiecare generație care încă mai au gândurile curate și mâinele ”murdare de libertate”, dar care încă mai sunt copiii orfani ai Europei și încă mai mor de dor de țară, și pribegesc pe drumuri străine cu sufletul infometat de vorba graiului matern.
”Pentru ea noi văruim pereții
Pentru ea mai sunt răniți poeții
Pentru ea cresc florile visării
Pentru limba, pentru limba țării” ( Pentru ea – Ion Aldea Teodorovici )

Trist, prea trist… că văruim pereți străini, căci ai noștri nu ne ajung bani să-i zugrăvim. Cât de răniți și cât de necunoscuți sunt poeții în țara asta, încă mai sunt.. și încă cine știe pentru cât timp Doamne vor mai fi… Florile visării nu se mai încumetă să dea în floare, poluate fiind de atâta nedreptate și lașitate. Ne-am umplut limba de rusisme și angligisme, rănindu-i aripele care se zbăteau și continuă până la ultima răsuflare să se zbată spre un zbor frânt, schilodit și înlănțuit de indiferența noastră. În loc s-o stropim cu lacrimi, am stropit-o cu oțet așa cum l-au stropit pe Christos. Nu ne-a fost rușine, nu le-a fost rușine, căci acest cuvânt a fost înlocuit cu ” soveste”…

Două inimi gemene într-un cântec nesfârșit, e cântecul durerii noastre, e cântecul dorului nostru amar și împrăștiat în toate cele patru părți ale lumii, e cântecul unirii sub trei culori și o națiune…

”Străine pofte ne-au răpit
Când viadulce, când ogorul,
Dar nimeni nu a izbutit
Din piept să smulgă Tricolorul,
Fusese vremea mult prea cruntă
Și-atât ne-a ars de dansul dorul
Că azi ne strângem și la nuntă
Și la botez cu Tricolorul

Trei culori și-o singură iubire
Românească,
Trei culori și-o singură vorbire
Românească!
Trei culori și-o singură credință
Românească,
Trei culori și-o singură ființă
Românească!” ( Trei culori – Doina și Ion Aldea Teodorovici )

Cele două inimi gemene înălțate la cer în chip de îngeri mai bat și mai sângerează și azi din altă emisferă pentru un popor pe care l-au iubit mai mult decât însăși viața lor. Un popor ce a încercat de nenumărate ori să-i dezmoștenească de la rădăcina mamă - limbă românească. Astăzi fii acestui neam rătăcit, nedefinit, cu suflete pline de păcate, cu țoale internaționale…vin să vă ceară iertare pentru tot ce au greșit ai lor părinți, bunei, președinți și hoți, tâlhari de ”adevăr curat” în mocirlă scăldat…
Fără de voi, Doină și Ion numai suntem noi, numai știm în care vatră arde focul cel viu, focul cel cald, focul la care se încălzesc și cresc fecior și fecioară.


”Sfântă ni-i casa cu focul ei veșnic din vatră,
Sfântă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră,
Sfântă ni-i casa din leagăn de dor ce coboară,
Sfântă ni-i casa ce crește fecior și fecioară.” ("Focul din Vatră"- Ion Aldea Teodorovici )
Prin cântecele lor, prin mișcarea lor de rezistență asupra puhoiul bolșevist am început să ne cunoștem graiul uitat în buzunarul hainei sovietice. Rămâne de datoria fiecăruia dintre noi să valorificăm, îmulțim această sămânță românească…nu s-o îngropăm de vie cu o lumânare străină.
Vă mulțumim și ne închinăm în fața inimilor voastre binecuvântate.
Dragă Doina Şi Ion,
Ne lipsiți mai mult decât oricând…

Renata Popa

Go to top