clopot1O producție cinematografică autohtonă ,, Etajul 2” în regia lui Dumitru Țurcan Diaga, absolvent AMTAP, realizată cu participarea a două studiouri de film ,,TroFilm” și ,,TFMD” lansate cu scopul de-a realiza și distribui filme artistice, documentare, ficțiune pe piața autohtonă cât și cea din afară invită publicul cinefil în fața marelui ecran pentru ai trezi gustul filmului de acasă.

Fiind întrebat despre ce este filmul ,,Etajul 2”, regizorul a răspuns că este un film de mediu-metraj în care satisfacerea egoului propriu distruge viața unui tânăr naiv și îndrăgostit. În urma unui tragic accident, acesta își pierde ambii părinți. Rămas în viață, el ajunge într-un scaun cu rotile.

Citeşte mai departe...

catalinChişinău. 10-15. Luna asta. Republica Moldova. Sau Basarabia. Niciodată nu ştii cum să zici, să nu faci o gafă. Să nu răneşti. Să nu calci pe vreun sentiment, fie el închipuit, fie real. Cronograf. Festival de film documentar. Ediţia a X-a. Lucru mare aici, unde nimic nu pare sigur de pe o zi pe alta, unde răspunsurile se iau de gît cu întrebările, iar interjecţiile ţin loc de verbe. Cîteodată. Pentru că nici o zi nu e la fel. Pentru că nici o clipă nu seamănă cu alta. Asta pentru tine, românul din România, pentru boul, naivul, ridicolul „occidental“ închipuit care ajunge prin partea asta de lume. Poţi să scrii despre experienţa asta după toate criteriile jurnalistice pe care le-ai învăţat în şcoală. Relatarea ar merge unsă, strună, ca la un reportaj model, ca la un meci de fotbal, la care notezi, calm, momentele jocului, minutul şi scorul. O să povestesc însă în fraze ascuţite, tăiate cu toporul, aşa cum îmi vine. Fără măsură, fără chinuiala obiectivităţii, fără detaşare.

Citeşte mai departe...

imagine de inceput

La data de 26 aprilie studioul ”Moldova Film” și-a jubliat vârsta de 60 de ani.  Îmbătrinit de nepăsarea din ultima perioadă, ajuns la pensie, părăsit de către cei care l-au încălzit cândva, uitat și cu un trecut glorios în spate ne privește pe fiecare și cerșește de la cine poate  bani zgârciți pentru a ieși din starea sa de convalescență din ultimii 20 de ani, ani în care cinematografia moldovenească a scăzut sub zero grade, iar o întoarcere de 180 de grade practic nici nu a existat. Avem cineaști, dar nu avem cinematografie în Republica Molodova, locul  unde se încearcă din răsputeri să se respire poezie, teatru, mai puțin avem parte de producții cinematografice autohtone, hrănindu-ne dorul de film cu nostalgia filmelor din perioada sovietică turnate la ”Moldova- Film” în limba maternă.


Citeşte mai departe...

poza de inceput

…Interogaţie gravă, actuală, într-o lume tot mai bolnavă, tot mai inumană, căci ce a fost și ce avem? Suntem ultima generație care a jucat "Ascunselea", "Rațele și vânătorii", "Prinsea", ultimii care au strigat "Un, doi, trei la perete stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fișe, dar primii care am făcut petreceri video (închiriam un video și stăteam să ne uitam la filme 2 zile închiși în casă), primii care am văzut desene animate color, primii care am renunțat la casete audio și le-am înlocuit cu CD-uri. Noi am purtat jeansi elastici, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gașcă. Noi am dat examene de capacitate, nu am dat teste grile la admitere. La grădiniță am învățat poezii în românește, nu în moldovenește sau franceză/engleză...Și am cântat ”La multi ani!” nu ”Happy Birghtday” la aniversări. Am sorbit din ochi seriale ca “Pasiuni”,mai ales “Sunset Beach”, chiar și “Dallas” .. și cine zice că nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor. Reclamele de pe posturile străine ne înebuneau, și abia așteptam să vină și la noi guma Turbo, sau puștile alea absolut superbe cu apa. Între timp, ne consolam  cu vanilie și ciocolată . Noi am ascultat și Metallica, și Ace of Base, și DJ Bobo, și Michael Jackson, și Backstreet Boys și Take That, și încă nu auzisem de manele singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu știa pașii, dar toți dansam!


Citeşte mai departe...

poza de inceputt

Cândva, un american obișnuit și cointeresat de tabloul Republicii Moldova, dincolo de ceea ce scrie internetul, ziarele, veniseră și o văzuseră, umplând-și omul ca și oricare alt turist, unele goluri din creierul său, formându-și și unele concluzii. Astfel că, întrebat fiind, ,,ce părere are vizavi de fetele, femeile noastre”? Acesta a răspuns simplu și fără sarcasm: ,,femeile din Republica Moldova sunt la fel de frumoase și la fel de urâte ca pretutindeni”. Nu i-am replicat nimic. Mă întrebam doar, chiar așa să fie? Posibil că da. Posibil că nu. Un lucru însă rămâne cert că aproape oricine vine la Chișinău nu poate să rămână miop la frumusețea care se plimbă pe stradă : fustele scurte, picioarele lungi, decolteurile și tocurile care defilează pe străzile pavate a lehamite. Aceasta însă, nu este un impediment pentru ,,notele muzicale” care oricum ies din importanța tocurilor ,,neobositoare” pentru picioarele ce le poartă cu atâta eleganță... 


Citeşte mai departe...

poza de inceput


Eu v-am iubt 
Şi acum o mie de ani
Ca şi astăzi.
Necontenit
V-am iubit
Chiar dacă pieptul gemea.(E.Loteanu)

 

                          

Emil Loteanu a venit în cinematografie din spațiul mioritic precum a și spus de altfel: ”Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt “şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în câmpiile cosmice spre a lumina şi a încălzi universul”. Poet, scenarist, regizor, actor în rol de cioban, țigan, lăutar și ”logodit cu cea mai îndepărtată stea” Loteanu a cântat în fiecare film al său freamăte și zbuciume care se împleteau cu doruri de candoare și sublim răspândindu-le în orizonturi apusene și răsăritene ale globului.

Citeşte mai departe...

fericirea

Visul infantil al omului atârnă de o oarbă iluzie şi amăgire de sine, că va găsi undeva, cândva, ...fericirea. Când de fapt, acest vis, presupune o lungă călătorie plină de (re)naşteri, căderi, ridicări, pe cât de multe întâlniri, pe atât de multe despărţiri, uneori chiar şi mai multe, iar pentru a fi fericit trebuie să-ţi asumi un risc, riscul de a pierde sau de a câştiga, riscul de a crede în nesiguranţa zilei de mâine...ca mai apoi după ani, luni, nopţi şi zile de rătăciri să găseşti curajul, să baţi la uşa propriul tău suflet, ca să descoperi puritatea şi candoarea trupului  înhumat în păcatul existenţii pământeşti. 

Într-una din zile, întrebând o simplă cunoştinţă  ce este fericirea, în viziunea sa, mi-a spus că: ”fericirea e banalitatea optimiştilor, ale căror gânduri cerşesc perfecţiunea într-o lume putredă”. M-am întrebat atunci, câţi dintre noi punem la îndoială valoarea adevăratei fericiri, și câți dintre noi o pot defini, sau cel puțin cunosc ce înglobează ea? Pentru prea mulți fericirea e ceva mai mult material, bani, casă, faimă, mașină, vise realizate, etc. Pentru tot mai puțini fericirea reprezintă credință, sănătate, dragoste curată, pierderea de sine în dăruire... Dintre acești din urmă întâlnești tot mai rar, dar se spune că, cei din urmă vor fi cei dintâi.  Azi, mai mult ca oricând, consumatori de tot și de toate căutăm rostul într-o viaţă prăfuită în păcat, neştiinţă şi opacitate. Prea mecanizați în sânge și globalizați de la creștet până în picioare, avem tupeul totuși să cerșim un gram de fericire într-o lume ridată de griji cotidiene. Şi, cine spunea că suntem mai informaţi ca oricând? Ba, fără supărare, dar suntem prea grăbiţi să ascultăm tăcerea unui gând curat, să înțelegem frământarea frunzelor, sau pulsul ierbii de sub picioarele ce o calcă vrând-nevrând, prea nepăsători față de durerea cuiva, prea spectaculoși în zâmbete false și manipulări.



Citeşte mai departe...

Picturi_de_Adrian_Moraru

Recent comunitățile moldo-americană și româno-americană din New York au participat la un eveniment cultural deosebit. Sub egida fundației culturale ”Gloria Art” și a biroului de avocatură ”Andreea Dumitru & Associates, PC”, s-a desfășurat în Sunnyside Queens, New York City vernisajul expoziției de artă plastică a pictorilor Ion și Adrian Moraru, tată și fiu, uniți prin talent și pasiune în mânuirea măiastră a pensulei și a culorilor pentru ilustrarea unei viziuni artistice originale. Pereții galeriei avocatei Andreea Dumitru respirau artă contemporană inedită prin cele 42 de tablouri expuse. Ne-au captat atenția tablourile ”Peisaj moldovenesc”, ”Nud”, ”Muza” (autor Adrian Moraru) și ”Colinile Basarabiei”, ”Cetatea Soroca”, ”Măști folclorice”, ”Cucuteni” (autor Ion Moraru). Fiecare vizitator a fost întâmpinat de acordurile vibrante ale violonistului Gheorghiță Tomoioagă, venit tocmai din Washington. La vernisaj au luat cuvântul și i-au felicitat pe organizatori și pe artiști: ambasadorul Reprezentanței Republicii Moldova pe lângă Oficiul ONU, excelența sa, Vlad Lupan, Consulul General al României la New York, Marian Pârjol, președinta fundației ”Gloria Art”, Tamara Moraru, și artistul plastic Ion Moraru.

Citeşte mai departe...

Suhishvilli

Două ore în care “Sukhishvili” a istorisit prin dans tradiția poporului georgian în seara de 23 februarie în incinta Palatului Național din Chișinău. Două ore de spectacol, de muzică și pași de dans ce mai mult zboară decât ar merge aidoma unei atracții și respingeri simetrice, proporționale, echilibrată.

Plini de energie, grație, frumusețe și sublim, armonie, creație, transpirație, dăruire, extaz, zbor și aterizare extrem de liniștită, dar în același timp extrem de turbulentă și periculoasă în ochii celor care stau pe scaun și rămân cu respirația tăiată la ceea ce văd. Lupta poate crea artă, aceasta este relevantă în dansul georgian, orice eveniment din viață este trăit ca pe o luptă, lupta pentru inima ființei iubite, lupta pentru supravețuire, lupta pentru curerirea miilor de spectatori și dăinurie în ochii acestora pentru mult timp. Mișcări spectaculoase, o lege a gravitației în care se manevrează săbii şi cuţite, dar totul este artă. Totul pare a fi o succesiune ritmică a picioarelor ”zburătoare” ce zugrăvesc uimitor și impresionant caracteristici ale spiritului georgian. Este dans tradiţional georgian: ”Sukhishvili”.

Combinaţia inedită de paradoxuri, amestecul de artă şi mişcări de războinici dibaci, coregrafia complexă, ce nu poate fi realizată decât de dansatori cu condiţie fizică extrordinară, dar şi longevitatea trupei au făcut celebru Baletul Naţional Georgian. Acesta a fost fondată de Iliko Sukhishvili şi Nino Ramishvili în 1945, este prima companie profesionistă de dans din Georgia. În spatele înfiinţării baletului naţional georgian stă povestea de dragoste a celor doi fondatori, care au fost parteneri atât pe scenă cât şi în viaţă. Visul a devenit realitate datorită determinării şi iubirii. Viaţa lor, o aventură a creativităţii, continuă să fie pusă în scenă de noi generaţii de dansatori.Totuşi, dansurile concepute de Nino Ramishvili şi Iliko Sukhishvili au fost modificate şi îmbunătăţite, gradul de dificultate şi de complexitate artistică crescând cu fiecare sezon.

Citeşte mai departe...

grigore_vieru

Nu știu câți dintre noi au fost diagnosticați ca fiind bolnavi de iubire, bolnavi de patrie, bolnavi de neam, bolnavi de doină, bolnavi de mamă și nu în ultimul rând bolnavi de Dumnezeu. Mulți, poate mult prea mulți suntem bolnavi de tembelism, de prostie, de necugetare, de lene și de ateism.

Grigore Vieru a fost și este un poet al iubirii, al iubirii statornice, incoruptibile, mesiatice și chiar martirice: (”Doamne, poate că/N-am fost nici sfânt, nici oștean./Pur și simplu, ziditu-m-am de viu/În templul Limbii Române”). Acesta a picurat iubire în inima ostașului care nu a putut să-și îndrepte arma înspre propria-i țară, a colorat zâmbetul copiilor cu iubirea de albină, de flori, de ciocârlie, a luminat cu iubire chipurile mamelor obosite de așteptarea unui odor, unui fecior…a cântat Duminica, ziua cea sfântă, iar genunchii și i-a plecat doar în biserică...a trăit cu rost duhovnicesc, iar arma sa i-a fost cuvântul și o taină care l-a apărat de cei care nu au știut cum să-i respire gândul: (”Ascultă mulgătorule de zahăr/ Și cocoșatule sub temenele/Eu știu că stai ca viermele în măr/În miezul vorbei și suflării mele” )

Citeşte mai departe...

EMINESCU Astfel a fost intitulată prelegerea publică pe care Horia Roman-Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, a rostit-o la Chişinău, în cadrul Zilei Culturii Naţionale.

Conferinţa, care a adunat la un loc intelectualitatea din stânga Prutului, a fost una complexă, care, deşi programată iniţial pentru 60 de minute, abia de-a încăput, cu scurtări, în două ore.

Aceasta s-a axat pe analiza poemului postum „Muşatin” al lui Mihai Eminescu şi pe subiectul paradisului, omniprezent în opera geniului literaturii române. Conferinţa a fost alcătuită din şapte părţi. La începutul ei Horia Roman-Patapievici a lansat o teză, conform căreia omul modern a pierdut codurile de înţelegere a limbajului paradiziac. „Unde se află Împărăţia? Mântuitorul a spus-o: aici. Este la îndemână. Dar cum e la îndemână? Dacă ai ochiul paradiziac, o vezi. Dacă nu-l ai, sau în termenii pe care i-am folosit mai înainte, dacă nu ai codurile descifrării simbolurilor paradiziace, nu vezi această realitate care este cotidiană, este alături de tine şi tu vezi în continuare potrivit codurilor de decodare infernale, ca fiind o lume infernală.” a susţinut Patapievici.

Citeşte mai departe...

leonida_lari_10a9f36a50     Am crezut dintotdeauna, că atunci când se stinge un poet, plâng pietrele, căci ele au cunoscut mersul lui stingher, romantic, șchiopătând de cele mai multe ori, din cauza indiferenței ”animalelor cu două picioare”. Acestea, care cu mai mult sau mai puțin intelect își aduc aminte să-i citească și recitească după ce au evitat mereu să accepte înțeleapta lor nebunie, verva, elocvența, cutezanța și talentul de-a cânta adevărul în versuri…Unde ni se duc poeții, divinii poeți? Într-o galaxie în care devin stele, pentru a nu înceta să ne lumineze, ghideze, și de acolo, de sus…

Citeşte mai departe...

ion si doinaPierduți… într-un anotimp în care bruma se așternea peste dealuri și coline, un anotimp în care toate se adunau prin hambare, numai ei se urcau la cer, triști, atât de triști că mai aveau încă atâtea de făcut…de pus la punct, lăsând însă în urmă prea multă durere…prea multă lipsă…

Citeşte mai departe...

norocMuzica nu cunoaște latitudine sau longitudine, ea nu are fuse orare și nu cunoaște granițe, hotare.Ea, muzica știe să exploateze toate culorile naturii într-un curcubeu muzical. Iar dacă o poveste începe cu un ”a fost odată”, o muzică începe dintr-un vis, dintr-un altfel de gust decât ceea ce ți se bagă în prezent pe gât, începe dintr-un dor nebun, alb, îndrăgostit de cuvinte, tobe și strune de chitară.

Citeşte mai departe...

CRONOGRAFFilmul documentar nu deține un cod nedescifrat,
mesajul lui este mereu și oriunde același:
"descoperiți-vă sufletul, sculptați ideea pe un  cer,fiți liberi în jocul luminilor, nicicând efemer".

Anonim

Citeşte mai departe...

Fără steag de cultură un popor e o gloată, nu o oaste. Nicolae Iorga

clopot1Orice popor sau naţiune există doar atunci când are o cultură a sa, atunci când ştie  cu ce poezii a crescut şi cine i-a cântat pe struna inimii dorul de neam şi de ţară. Azi e ceva normal să omori cultura. Ne vom trezi într-o bună zi cu o acută criză culturală. De fapt această criză o trăim de când am încetat să valorificăm  patrimoniul naţional, acomodându-ne prea uşor celui internaţional.

Citeşte mai departe...

Go to top